frânturi de gând...

Te-ai coborat din slava, Te-ai dezbracat de Tine De tot ce-aveai in Ceruri, de frumusetea Ta, Si Te-ai smerit in trupul ce semana cu mine, Sa iei asupra-Ti, Doamne, si neputinta mea. Iar eu, pe lemnul crucii, Te-am rastignit cu ura, Fara sa stiu ca jertfa in contul meu era. Dar Tu Te-ai dat pe Tine, cum scrie in Scriptura, Ca sa rascumperi, Doamne, si datoria mea.

Să Te iubesc pe Tine, acum, când mi-este bine, Când, pentru-a mea credinţă, eu nu sunt torturat. Să nu ajung, o, Doamne,-a mă lepăda de Tine, Când încercări mai grele asupră-mi se abat. Iubirea ce e-n mine e-atât de ne-deplină, E-atâta de departe de sfântul Tău Cuvânt. O, toarnă,-n mine, Doamne, din Duhul Tău lumină, Iubirea Ta cerească, în sufletu-mi flămând.

Ne deprimă ploaia uneori. Dar ce bine e că plouă afară.... nu pentru că ne udă bine, cu sau fără umbrelă câteodată, nu pentru că e mai întunecat şi se răceşte vremea, ci pentru că aşa-i era de sete pământului, ierbii, erau aşa de însetate recoltele, erau aşa de însetaţi copacii. E bun şi plăcut soarele şi nu ar fi posibilă viaţa pe Terra fără el; dar prea mult soare şi prea puţină apă produce secetă, uscaciune, foamete... La fel este şi în cele spirituale. Când trăim o viaţă centrată pe noi înşine, devenindu-ne atotsuficienţi, începem să uităm de Dumnezeu, Cel de la care şi prin care avem toate lucrurile... Iar sufletul nostru tânjeste, tânjeste dupa apă, tânjeste dupa ploaie. Şi ce bine e când, în mila Lui, Cel Atotputernic revarsă peste noi binecuvântările harului Său! Dar să nu uităm - "Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit; ce seamănă omul, aceea va şi secera"!!! Dumnezeu nu dă celor leneşi. Acela care caută, găseşte. Aceluia care bate, i se deschide. Acela care cere, cap

Nu sunt prea multe şi nici însemnate 'Ale mele cuvinte aici presărate. Prin ele, eu, însă, doresc a aduce Ofrandă Aceluia jertfit pe o cruce. Purtat-a blestemul, purtat-a păcatul Şi-aduse în suflet iubirea, curatul. Se dete pe Sine la moarte, ca eu Să pot să m-apropiu de-al meu Dumnezeu. Ţi-aduc mulţumire, Părinte ceresc, De viaţa cea nouă ce-n Tine trăiesc, De fiece clipă, de oricare ceas, De mâna-Ţi întinsă la fiece pas. De-a Ta promisiune, în sfântul Cuvânt Că Te vei întoarce la noi pe pământ, Să iei sus în slava pe cei ce,-n suspin, Te strigă în rugă: "Isuse, o, vin'!"

Ca oameni, avem o imaginaţie extrem de bogată. Dar aţi citit vreodată o carte despre avioane, scrisa înainte de inventarea lor? Aţi citit, în cărţile de istorie, despre existenţa aparatelor de fotografiat, în secolul al V-lea î.d.H? Chiar conceptul de "maşină a timpului" a putut fi exprimat în cuvinte, datorită existenţei "maşinilor" de diverse tipuri şi a cunoaşterii noţiunii de "timp". De ce, atunci, negăm existenţa unui Dumnezeu, Fiinţă Superioară, Creator a tot ce există, care S-a descoperit pe Sine unor oameni consemnaţi în istorie şi tindem să credem sau să vehiculăm teorii care spun că "ne tragem", am evoluat din maimuţă, care a evoluat din ..., care a evoluat din... ? Uităm că această TEORIE nu a putut fi demonstrată de oamenii de ştiinţă şi aşa-numitele "verigi lipsă" - lipsesc cu desăvârşire şi nu au fost descoperite niciodată. Şi, chiar dacă ar fi gasită UNA, ar putea să fie asta dovada că există "evoluţie"? Acea UN

În dimineaţa fiecărei zile, 'Nainte chiar de a-ţi începe lucrul, Spre Dumnezeu să-ndrepţi a ta privire Şi-n rugăciune să îţi pleci genunchiul. Al Său Cuvânt sa-ţi fie, zilnic, hrană, Să te înfrupţi din el pe săturate; Cum, în pustiu, evreii mâncau mană Şi le-ajungea din zori până-nserate.

Am găsit în cartea proorocului Ieremia un verset, care face unele frunţi să se încrunte: "Până când vei fi pribeagă, fiica rătăcită? Căci Domnul face un lucru nou pe pământ: femeia va peţi pe bărbat " (Ieremia 31:22) Ce părere aveţi?

Spunea cineva un lucru interesant: "De cele mai multe ori, criticăm, la alţii, lucrurile pe care le urâm la noi înşine." Data viitoare când vei fi tentat să critici pe cineva, uită-te la viaţa ta, la inima ta şi analizează acel domeniu al vieţii tale, în care te trezeşti a fi judecătorul altora: s-ar putea să te regăseşti în propriile tale reproşuri. Scrie în Epistola lui Pavel către Romani: "Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri." (Romani 2:1) Să ne dea Dumnezeu înţelepciunea de a nu ne acuza singuri înaintea Lui!

Dacă deschid fereastra ochilor mei spre lume, Îmi va rămâne-n suflet un gust amar şi sete; Nimic din ce-mi oferă, nimic din ce îmi spune, Nu poa' să-nlocuiască ce Salvatoru-mi dete. Dacă privesc la mine, zăresc doar neputinţă Şi mă-nfioară gândul la ziua răsplătirii. Şi pentru-a câta oară mă frâng iar în căinţă?... Doar Tu creşti, Doamne,-n mine, azi, roadele iubirii. De-aceea, eu la Tine îmi aţintesc privirea Şi sufletu-mi de-a pururi de Tine se-alipeşte. Prin Duhul Tău, în mine, adus-ai fericirea Şi-o viaţă înoită, ce-n veci nu se sfârşeşte.

Din răsărit devreme şi până la apus, Fii plin de bucuria şi pacea lui Isus. De când se lasă seara şi până dimineaţa, În braţele-I de Tată să-ţi odihnească viaţa. Să-ţi fie drumul neted, în urmă, pentru fraţi Iar cei ce vin şi şchioapăt’ să fie vindecaţi. Şi faptele credinţei să te-nsoţească-ntr-una Şi azi şi-ntreaga viaţă, pân’ vei primi cununa.

Îmi numeri paşii, clipele-mi le numeri Şi mâine, pentru Tine, nu-i mister; De la-nceputuri Tu mă porţi pe umeri, Purta-mă-vei pân’ voi ajunge-n Cer. În schimb, eu vreau să nu privesc în urmă, Să îndrăznesc din barcă să cobor; Privind la Tin’, să calc pe-a mării spumă, Pe val, mai mult decat biruitor.