Te chem, Te strig, Te rog, Te laud...

Te chem din fundul gropii mele,

De jos din hău, din grea durere.

Te chem, Isus, întinde-Ţi mâna,

Al Tău voiesc pe totdeauna

Ca să rămân.

Te strig de-aici din întuneric:

Ajută-mi, Domnul meu puternic,

Să fiu lumină pe cărare,

Să împlinesc a Ta lucrare

Pe-acest pământ.

Te rog, lucrează cu putere,

Cu mine fii, prin valuri grele.

Să mă-ndoiesc, nicicând mă lasă,

Ci să vâslesc mereu spre Casă,

Până la Mal!

Te laud azi şi-n veşnicie,

Pentru nespusa bucurie

De-a fi copilul Tău în lume

Şi de-a purta al Tău sfânt Nume

Pe fruntea mea.

Te chem... Te strig... Te rog... Te laud...

Cu Ceru-ntreg mă-nchin şi-aplaud

Lucrarea Ta cea mai măreaţă:

Ne-ai readus din morţi la viaţă

Pentru vecii!

Un an cu Domnul

Este bine să doreşti celor de lângă tine ceea ce îţi doreşti ţie.

În cazul acesta, vă doresc tuturor UN AN NOU!

... cu forţe noi
... cu binecuvântări noi
... cu bucurii noi
... cu prieteni noi (fără a-i uita pe cei vechi)
... cu o nouă râvnă pentru Dumnezeu, lucrarea şi Împărăţia Lui
... o nouă şansă
... o viaţă nouă
... o inimă nouă
... un an nou


Dar deşi este, inevitabil, un an nou, nu am scapat de toate "vechiturile". Au trecut sărbătorile, concediul, atmosfera de calm... ne-am întors la şcoli, la serviciu şi am constatat că am cărat cu noi bolile de anul trecut, problemele de anul trecut... sesiunea este şi anul ăsta tot cu stres, problemele de la serviciu nu s-au rezolvat de la sine.

E seara si afară e o vreme superbă, cu adevărat iarna. Dar oricât aş vrea să mă fac una cu ninsoarea, nu pot să uit că mama e în spital, că n-am putut să mă odihnesc nici măcar astăzi (sâmbătă), că mâine mă trezesc iar devreme, iar luni mă aşteaptă aceleaşi probleme de serviciu.

Îmi revine însă în minte un lucru: fie că sunt probleme sau bucurii noi sau vechi, important e să fie CU DOMNUL!!!

Aşadar, vă doresc UN AN CU DOMNUL!!! Oricum ar fi, CU EL e bine!

Vie Împărăţia Ta!

Ascunsă mi-e în Dumnezeu
Trăirea din lăuntru,
De când lui Crist predat-am eu
Viaţa şi trecutul.

Prezentul meu, cu tot ce sunt
Şi tot ce va să vie;
Si-aştept cu inima cântând
A Sa Împărăţie.

Cu ochi fireşti nu pot vedea
Cereştile limanuri;
Si-ascunse sunt de mintea mea
A Tale sfinte planuri.

Tot ce în Cer ai pregătit
Pentru a Ta aleasa,
Atunci va fi descoperit,
Când vom pleca Acasa.

Dar pân-atunci, chiar de nu văd
Nimic cu claritate
Şi chiar de nu pot să-nţeleg
A lor însemnătate,

Cuvântul Său îmi spune-atunci
Să cred cu fermitate,
Căci ziua va veni-n curând,
Când voi pricepe toate.

Scula-mă-voi atunci din morţi
Şi voi păşi în viaţă
Şi voi vedea cu ochii mei
Preaminunata-I faţă.

Şi chiar de greu îmi e; şi ştiu:
Mai greu o să îmi fie,
Eu vreau s-aştept cu mai mult dor
A Sa Împărăţie!

Fac legământ

Cu ochii mei fac legământ,

În faţa Ta, Părinte,

Să nu privesc decât ce-i sfânt,

Trăind doar dup-al Tău Cuvânt

De astăzi înainte.

Fac legământ cu gura mea,

Cu buzele-amândouă,

Să nu vorbesc orice cu ea,

Ci să vestesc iertarea Ta,

Trăind o viaţă noua.

Cu mâinile dac-am lucrat

Uneori cu strâmbătate,

Mă iarta, Doamne, înc-odat',

Căci Ţi le-aduc dar ridicat.

Primeşte-le-n dreptate.

Umblarea mea şi paşii mei

Îi numără Tu, Tată,

De-ar fi să merg pe rele căi,

De-ar fi să calc şi strâmb cu ei,

Opreşte-mă îndată.

Iar inima-mi e,-n faţa Ta,

O carte-n veci deschisă,

De când, pe dealul Golgota,

Cu milă ai privit la ea.

Şi azi cu sânge-i scrisă.

Şi-orice-nainte mi-ar fi pus,

Să mă oprească-n cale,

Cu tot ce sunt, alerg supus,

Ca să ajung la Tine sus,

De-aici de jos din vale.

De dragul cui?

“S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a

luat un chip de rob, făcându-Se

asemenea oamenilor.”

(Filipeni 2 :7) 

Ce Te-a împins, Mesia,

Din ceruri să vii jos?

Ce ai văzut în lume

Atât de valoros?

Ce nume, ce victorii

Aici Ţi s-au promis,

De-ai vrut să pleci din glorii,

Din cerul Tău de vis?

Căci Te-ai nascut în trupul

Ce semăna cu mine,

Te-ai coborât din slavă,

Te-ai dezbrăcat de Tine,

De tot ce-aveai în ceruri,

De frumuseţea Ta,

Să iei asupra-Ţi, Doamne,

Şi neputinţa mea.

Iar Tu – Profet şi Preot

Şi Jertfă şi-Mpărat –

Nascutu-Te-ai în lume

Şi Te-ai făcut păcat,

Ca eu – pierdut şi singur

Şi gol şi păcătos –

Să fiu primit la Tine

Şi ridicat de jos.

Şi, la a Ta venire,

Ai fost întâmpinat

De stea, de magi, de îngeri...

De-al lumii-ntregi păcat;

De-acei păstori ce turma

Lăsat-au pe câmpie,

Să-L vadă pe Păstorul

Cel aşteptat să vie.

              *

Şi, cercetând, văd bine:

Scriptura se-mplineşte.

Şi fiecare slovă

De Tine-mi aminteşte:

De tot ce-i scris şi ce e

În Tine împlinit,

Ca viaţă să îmi deie

Şi-un trai înveşnicit.

De-aceea închinare

Deplin Ţi se cuvine.

Şi viaţa mea, -n predare,

Pe veci Îţi aparţine.

Ajuns-aţi la ţintă?

- de Valentin Popovici -

Ajuns-aţi voi la ţintă de nu mai alergaţi ?
Şi n-aşteptaţi pe nimeni de nu mai privegheaţi ?
V-aţi terminat lucrarea de staţi şi odihniţi ?
Sau Tatăl nu mai are alţi fii nemîntuiţi ?
Aţi cîştigat cununa de nu vă mai luptaţi ?
Şi sînteţi prea puternici de nu vă mai rugaţi ?
Cuvîntul Sfînt de-acuma deplin l-aţi Invăţat,
De azi l-aţi dat uitării şi stă necercetat ?
Sau Inimile voastre de somn s-au molipsit,
De v-a legat păcatul şi pofta v-a robit ?
Sau cumva duhul vostru de lume-a fost cuprins,
Şi duhul lumii, rîvna şi dragostea v-a stins ?
Sau poate legămîntul cu Domnul l-aţi călcat,
Şi gîndul că El vine curînd,voi l-aţi uitat ?
Sau dragostea fierbinte atît vi s-a răcit,
De uitaţi ce-aveaţi odată atît de mult iubit ?
Vreţi oare să vă afle pe voi Isus aşa,
Aduceţi-vă-aminte: asa eraţi cîndva ? 

_________________________________________

  
**Poezie preluată de pe Resurse crestine

"Everything I Need I Have, Everything I Have I Need."

Citeam un articol de pe site-ul aish.com (articol pe care vi-l recomand), când am dat de fraza din titlu: tot ceea ce am nevoie - am, tot ceea ce am - îmi trebuieşte.  

Mi s-a părut foarte interesant şi, în acelaşi timp, atât de adevărat. 

Poate mi se pare uneori că am nevoie de ceva şi nicicum nu reuşesc să obţin, nicicum nu se îndură cineva să mă ajute sau... (continuaţi voi). Dar realitatea este că Dumnezeu ştie dacă eu am nevoie sau nu de acel ceva, iar daca El consideră că nu am nevoie, nu îmi dă. Poate nu am o pereche de adidaşi să mă încalţ; înseamnă că nu am nevoie de ei, ceea ce am ca să mă încalţ, îmi este de ajuns. Poate nu am sănătate deplină şi mi-aş dori asta; înseamnă că în momentul acesta nu am nevoie de sănătate deplin şi de aceea nu o primesc. 

Cum adica? 


Iar daca tot ceea ce am - îmi trebuieşte, am nevoie, înseamnă că eu am nevoie de acea boală, de acea problemă financiară, de acea greutate în relaţionarea cu cei din familie, de... (aş putea să merg la nesfârşit cu lista)?!? DA!


Acum nu mai sună aiurea. Suna de-a dreptul aberant. 


Dar nu este.


Dacă mă raportez la Dumnezeu, un lucru pe care l-am învăţat este că El deţine controlul. Daca iau şi compar ultima frază cu titlul, nu văd nici o contradicţie; totul se leagă, se completează şi se împleteşte armonios. 

Dumnezeu are controlul vieţii mele până la cel mai mic detaliu. Iar dacă El consideră ca am nevoie de ceva - fie că e vb de boală sau sănătate, lipsă sau prosperitate etc. - El îmi dăruieşte. Şi ştiu că o face pentru binele meu, binele veşnic, chiar dacă - aparent - acum nu mi-e neapărat bine. 


Înseamnă asta că eu pot să stau pasivă şi să nu fac nimic, pentru că oricum Dumnezeu va avea grijă ca eu să primesc tot ce am nevoie, indiferent că eu depun sau nu vreun efort? Nici într-un caz! Dacă aş proceda astfel, probabil Dumnezeu ar considera că am nevoie de un pic de necaz, ca să mă trezesc la realitate :) . 


Dar în tot ceea ce mă depăşeşte, în toate lucrurile în care nu deţin vreun control sau sunt limitată, nu îmi foloseşte la nimic să cârtesc, să dezvolt o atitudine de nemulţumire şi amărăciune raportat la Dumnezeu, la situaţie sau la cei din jur. Pentru că asta nu va aduce nici o ameliorare, nici un câştig. 


Totul ţine de atitudine, de direcţia în care privesc şi de felul cum Îl văd pe Dumnezeu - departe sau aproape, implicat sau dezinteresat, iubitor sau indiferent, în control sau depăşit de situaţie. 


Doamne, dă-ne ochi - să vedem, urechi - să auzim, inimă - să înţelegem şi să ne întoarcem întru totul la Tine!

Oare astazi voi muri?

- Anonim -

"Oare astăzi voi muri?" M-am trezit cu întrebarea asta în minte, întrebare pe care mi-o pusesem de mii de ori după ce tatăl şi bunicul meu au fost executaţi de oamenii legii pentru credinţa lor. Tatăl meu îmi spusese adesea: “Quan, într-o zi răspunsul la această întrebare va fi pozitiv şi va trebui să fii pregătit pentru acea zi.” Era ora două dimineaţa când m-am ridicat din pat şi am început să mă îmbrac. Am trezit-o şi pe Shea, soţia mea, iar Nigh, fiul meu de opt ani, era deja treaz datorită zgomotelor făcute de mine. Ne-am îmbracat repede, am ieşit în cea mai mare linişte afară, mai întâi eu, să mă asigur că nu era nimeni la pândă. Am pregătit bicicleta cu două locuri pe care o aveam, l-am pus pe Nigh, care era cu ochii umflaţi şi pe jumătate adormit, în coşul din faţă şi am pornit toţi trei la drum. Aveam de mers cam o jumătate de oră până la intrarea în marele oraş Shanghai, China. Luna ne lumina calea, ceea ce nu era tocmai în favoarea noastră, pentru că puteam fii văzuţi mult mai uşor. În depărtare am văzut o lumină. Era poliţia cu o lanterna în mână, mi-am spus şi sângele mi-a îngheţat in vene, chiar dacă aerul de afară era plăcut.

“Copilul nostru este bolnav şi îl ducem la doctor”, îmi repetam minciuna în gând. Dar când ne-am apropiat am realizat că era de fapt un felinar uitat aprins în curtea unei case. M-am ruşinat atunci în faţa Lui Dumnezeu pentru slăbiciunea mea. “Oare astăzi voi muri?” - îmi revenea din nou în minte această întrebare.

Am ajuns în sfârşit la destinaţie. Am ascuns bicicleta în spatele unui coteţ şi le-am numărat pe celelalte, erau 10 la număr, apoi am intrat în casă împreuna cu soţia şi fiul meu. De acolo nu mai era scăpare. Dacă cineva ne prindea, nu mai puteam minţi. Eram pur şi simplu omorâţi sau, în cel mai fericit caz, bătuţi şi închişi. În încăpere erau 15 suflete, pe majoritatea îi cunoşteam. Erau prezenţi şi soţii Chaw, care se convertiseră de numai câteva săptămâni, dar mai erau acolo doi bărbaţi pe care nu îi cunoşteam şi I-am mulţumit lui Dumnezeu că El mai întoarce suflete la pocăinţă şi în vremurile grele în care trăim. Ne-am aşezat pe ultima bancă din cele patru care se aflau în încăpere şi fratele Lee, care era şi proprietarul casei, a început să cânte o cântare. Apoi soţia acestuia i-a înmânat Biblia pe care o deschise şi întorcea paginile cu atâta grijă, de parcă avea în mână cel mai preţios diamant şi îi era frică să nu se spargă.

“Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă!” “Fraţilor, a început el, Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a descoperit acest har minunat, că ne-a mântuit şi că în curând ne va duce la păşuni verzi! El ne-a promis aceasta. Aici suntem persecutaţi şi, după cum ştiţi, chiar săptămâna trecută unul din scumpii noştri fraţi a plecat la cele veşnice, după ce a suferit bătăi multe în închisoare. Nu e uşor să rămâi tare, dar e un har să suferim pentru Hristos. El a suferit Calvarul! Nu merită El oare să suferim şi noi măcar puţin pentru El?"

În acel moment am auzit nişte paşi de afară şi ne-am trezit în uşă cu un grup de poliţişti înarmaţi. “Oare astăzi voi muri?” - din nou această întrebare îmi veni în minte şi eram sigur că de această dată răspunsul va fi "da".

“Aşa deci”, începu unul din poliţişti, care se părea că era şeful. “Vă adunaţi aici să trădaţi ţara, trădători ce sunteţi! Ştiţi ce pot face acum? Să vă târăsc după mine până la sediul poliţiei, să vă dau o bătaie pe cinste şi să vă arunc în închisoare!” - îşi aruncă atunci privirea spre Nigh şi inima îmi stătu în loc. Nu era drept să moară el, nu, nu el sau Shea. Niciodată nu mi-am imaginat aşa moartea mea. Bătut am mai fost, chiar şi în închisori, nu mă interesa, dar nu suportam gândul ca fiul şi soţia mea să moară aşa, sub privirile mele. Era prea mult. Îşi îndreptă atunci arma spre fiul meu aşezat lângă mine şi care tremura din toate încheieturile. Am vrut să îl iau în braţe, dar nu am îndrăznit să mă mişc.

“Îi otrăviţi mintea acestui copil cu minciunile voastre! Ştiţi cum se numeşte asta? Crimă! Să vă închid? Nu. E prea puţin, nici unul din voi nu va mai ieşi viu din locul acesta! Să văd ce poate face Isus al vostru acum." Şi râse batjocoritor. Ceilalţi poliţişti stăteau deoparte, urmărind scena, gata de atac la cel mai mic semn al şefului lor.

“Ştiu cum am să fac. Să nu ziceţi că sunt om rău, vă voi da de ales. Aveţi trei minute la dispoziţie să ieşiţi pe uşa aceea, şi arătă spre ieşire. Odata ieşiţi, vă lepădaţi complet de acest Isus al vostru şi veţi scăpa cu viaţă." Nu termină bine de zis şi cei doi bărbaţi pe care nu îi cunoscusem au şi zburat pe uşă afară. După câteva secunde de şovăieli, încă un bărbat s-a ridicat şi a ieşit. Pe faţa lui se citea o dezamăgire completă. Era distrus. "Mai aveţi un minut." Strigă poliţaiul nerăbdător. În faţa mea, sora Chaw suspină. Mi-am dat seama atunci că plânge. M-am uitat spre Shea şi o lacrimă căzu din ochii ei. Am întrebat-o în şoaptă dacă era sigură că vrea să rămână. “Isus merită chiar mai mult de atât” - mi-a şoptit ea atunci. L-am strâns lângă mine pe Nigh, care încă suspina, şi l-am întrebat daca ştie ce se întâmplă. “Da, tată, mi-a spus el, azi vom muri pentru Hristos” - şi când ma privi, am văzut în ochişorii lui mici o pace şi o bucurie care nu pot fi descrise în cuvinte. Am început să mă rog atunci pentru el şi pentru Shea. M-am rugat şi pentru mine, pentru slăbiciunea şi frica ce erau în inima mea. “Oare astăzi voi muri?” Da, cu siguranta că azi va fi ziua. “Mai aveţi zece secunde” - se auzi un glas gros. În momentul acela, o femeie de vârstă mijlocie s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Privi o clipă înapoi. Din ochii ei curgeau izvoare de lacrimi. Apoi se întoarse şi părăsi încăperea.

“Prea bine, fraţilor, voi sunteti dispuşi să muriţi pentru Hristos.” Se duse spre uşă, o incuie şi se întoarse spre noi cu o faţă total schimbată. Lăsă arma jos şi, spre uimirea noastra, a celor rămaşi, începu să plângă, să planga de bucurie şi să ne felicite pentru credinţa noastră atât de mare!

“Eu sunt un frate de-al vostru de peste munţi, spuse el, şi am venit să împărtăşesc cu voi minunile pe care Isus le face acolo, e minunat! Dar mi-a fost frică să nu fie printre voi spioni şi a fost singurul mod în care i-am putut alunga. Vă rog să mă scuzaţi pentru sperietura prin care aţi trecut." Încet, încet, am început să ne îndreptăm spatele şi chiar să zâmbim. Ne-am bucurat mult împreună cu cei veniţi şi i-am mulţumit Dumnezeului bun şi mare că ne-a mai îngăduit să Îl slujim aici pe pământ.

Vei fi tu gata când raspunsul la această întrebare va fi pozitiv?

“Oare astăzi voi muri?”

(Prelucrare dintr-o carte)
___________________________________________________

**Preluat de pe Resurse Crestine

Şcoli...

Sfarsitul unui lucru de multe ori marcheaza inceputul unuia nou. Ei bine, nu pot sa spun ca am dat de capat la ceva anume, dar am hotarat sa incep totusi ceva: scoala de soferi.

Mi-e frica, frica, frica...  :)) Nu stiu ce voi conduce dupa aceea, dar am hotarat sa o fac si pe asta. Singura masina de care dispunem este o Dacie (nu Logan, Solenza sau alte de-astea, ci incepe cu 1... stiti voi mai departe, o masinuta cam de-o varsta cu mine - si pot sa spun ca am si eu o varsta :)))... Si nu prea ma incanta ideea de a o conduce, dar stie Dumnezeu ce ne aduce viitorul.

Ca si incurajare, instructorul meu zicea ca unii ar fi preferat sa mai faca o facultate, doua, decat scoala de soferi, cand au vazut ce greu este... Inca nu am facut cunostinta cu bordul, nu am inceput nici legislatia, nici macar nu am apucat sa scot cazierul judiciar, dar vin toate pe rand. Am trecut de examenele medicale - am avut ceva emotii :). Se pare ca am si strabism, nu numai astigmatism (pentru cei care nu cunosc, exista dex sau dictionare medicale accesibile pe internet), dar asta nu ma afecteaza mai mult decat m-a afectat pana acum :). Au fost acolo dinainte, sunt si acum prezente, doar ca au si nume si am facut oficial cunostinta (cu astigmatismul - acum doi ani, cu strabismul - ieri).

Pe langa asta, se spune ca vreau (dupa o lunga vacanta) sa termin si cu masterul (adica sa imi fac disertatia si sa duc la bun sfarsit ceea ce am inceput de mult, ca un bun crestin :) - Psalmul 1 "tot ce incepe duce la bun sfarsit" ). Deci in urmatoarele cateva luni, cel putin teoretic, ar trebui sa fiu "putin" mai ocupata. Dar cei care imi sunt mai apropiati vor vedea daca acest lucru se va adeveri sau nu.

Ceea ce stiu insa este ca toate lucrurile sunt in mana Tatalui: familia, scolile, joburile, hobbyurile... absolut totul. Si daca El mi-a dat curajul sa incep, cu ajutorul Lui - numai si numai - si cu puterea pe care El mi-o va da, voi si incheia. Sunt la primi pasi :) Dar "continuu sa continuu", cum este o vorba.

Doamne, ajuta!

Aşa vorbeşte Domnul

- autor necunoscut (de mine:) ) 

Aşa vorbeşte Domnul, care te-a-ntocmit, 

Sfântul lui Israel, care-a biruit: 

Prin ape de vei trece, Eu te voi salva, 

Nu te va arde focul, când lupta va fi grea. 

Te-am purtat pe braţe şi vreau să te mai port, 

Aşa vorbeşte Domnul puternic, Savaot. 

De-ar veni furtuna şi vântul de-ar sufla, 

Eu îţi sunt salvarea, când lupta este grea. 

Aşa vorbeşte Domnul, marele-Mpărat, 

Puternicul lui Iacov, Cel glorificat: 

Oameni şi popoare dau pentru viaţa ta, 

Pentru răscumpărarea şi izbăvirea ta. 

Acum rămâi statornic, Israele iubit, 

Căci ziua e aproape şi timpu-i pe sfârşit. 

Vom cânta cântarea de biruitori, 

Când trambiţa suna-va şi va veni pe nori.

_____________________________________________________ 

... sunt versurile unei cântări care îmi place foarte mult. 

Într-un an, de revelion, s-a întâmplat un lucru care m-a "blocat" acasă. Programasem să merg cu prietenii mei dragi undeva, la munte (acasă la 2 surori din grup). Şi a fost o schimbare bruscă de "direcţie"... Lucrurile au fost de aşa natură, încât era cât pe ce să petrec revelionul singură, acasă. Dar am fost invitată undeva, în ultimul moment. În timpul pe care l-am petrecut acolo, m-am retras la un moment dat din mulţime şi am sunat pe cineva dintre cei care merseseră la munte şi i-am rugat să cânte pentru mine cântarea aceasta, care-mi era tare dragă. 

Mi-a fost destul de greu la acea trecere dintre ani, dar fraţii şi prietenii mei mi-au făcut plăcerea să cânte pentru mine... şi eu, cu ei. A fost o mângâiere pentru mine şi o încurajare.

Am mai avut o experienţă mai deosebită cu această cântare, tot de un revelion... dar nu se publică :)

Cine e interesat de melodie, putem discuta (sau cânta împreună) :).

Toma credinciosul

Se vorbeşte mult despre "Toma necredinciosul". A ajuns o expresie atribuita cuiva care nu dă crezare la ceea ce aude, până nu primeşte dovezi palpabile, până nu vede cu ochii lui.

Dar a fost Toma credincios sau necredincios?

Privind în Scripturi, putem vedea foarte clar tot ce s-a întâmplat în urmă cu aproape două milenii. Ştim cu toată convingerea că Isus a fost Hristosul, că El a murit pentru păcatele noastre, că a înviat, S-a aratat ucenicilor şi celor ce L-au urmat în timpul vieţii Lui şi au crezut învăţăturile Lui. Avantajul pe care noi îl avem, spre deosebire de Toma, este că noi vedem "the big picture", vedem toate lucrurile în ansamblu, puse cap la cap, şi au o logică extraordinară.

Dar să încercăm să ne punem în locul lui Toma (sau al celorlalţi ucenici). Ei L-au urmat pe Isus aproximativ trei ani şi jumătate, au ascultat învăţăturile, au fost de-a dreptul captivaţi de ele. Au văzut minuni pe care puţini ochi au avut privilegiul să le vada şi credeau că El este Mesia cel mult aşteptat. Dar ce credeau ei despre Mesia? Când a intrat în Ierusalim cu câteva zile înainte de patimilor Sale, ei aşteptau ca El să Se autoproclame împărat, să scuture jugul robiei romane şi să aducă mult aşteptata libertate, după care tânjea fiecare suflet de evreu, de secole. 

În schimb... ce s-a întâmplat? Aproape fără a-şi putea da seama ce se întâmplă, într-un timp atât de scurt, că abia reuşeau să ţină pasul cu cele ce se petreceau, Isus a fost vândul "dinauntru", prins, bătut, purtat încoace şi încolo la judecată şi... omorât.

Toate visele lor s-au spulberat...

Vedeau negru înaintea ochilor... şi la propriu, şi la figurat... Nimic de care să se mai poată agăţa, nici o rază de speranţă...

Şi, pe lângă toate acestea, riscau să aibă aceeaşi soartă cu a Lui, doar L-au urmat, au fost dintre cei mai apropiaţi Lui şi... ca şi când nu ar fi de-ajuns, trupul Lui a dispărut în mod misterios. Şi se zvonea că ei L-ar fi furat noaptea, pe când străjerii dormeau... (lucru inadmisibil pentru un soldat roman, să doarma în post... dar, pentru bani, oricine poate să mintă - oricine nu trăieşte după adevăr).

Dar... minune! Încep să se audă vorbe: Isus a înviat! Maria Magdalena... Petru... cei doi pe drumul Emausului... ucenicii... 

Toma nu mai ştia ce să creadă. Cum să învieze? Un om, odata schingiuit, bătut pana în ultimul hal, crucificat şi... pus în mormânt.... Nu avea logică... 

Şi... totuşi... 

Daca El e viu cu adevărat, vreau să văd mâinile Lui, picioarele Lui, coasta Lui străpunsă, care a fost dovada a morţii Sale... Toate astea să fie pentru mine dovada că El e viu! Vreau să-L vad pe El! Dacă e viu cu adevarat, cum spuneţi voi, mâna mea să atingă semnele morţii Sale, ca dovadă a învierii Sale... Mi-e inima grea, cum aş vrea să pot crede!...

Era Toma necredincios? Tu ai fi crezut? EU aş fi crezut? Greu de conceput. 

Isus le-a spus de atâtea ori că Se duce la Ierusalim, va pătimi, va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seama, omorât... dar a treia zi va învia! Dar niciunul dintre ei nu a înţeles, toate erau acoperite, înceţoşate pentru ei. Vedeau doar libertatea, era mesianică...

Care dintre ucenici a crezut în învierea Lui înainte de a-L vedea pe El înviat... fără a fi primit o confirmare supranaturala a faptului că El e viu? Li se pareau poveşti... toate...

A fost Toma mai necredincios decât toţi ceilalţi? Nu! A vrut şi el dovezi, a vrut şi el să-L vada. Şi L-a văzut! Aşa cum a fost important pentru Domnul să Se arate celorlalţi, pentru a le întări credinţa, a fost important să i se arate şi lui Toma. Şi a facut-o! Şi Toma a crezut! Minune!

A mai fost Toma acelaşi? Niciodată! Chiar daca Scriptura nu ne spune ce a facut Toma mai departe, ca şi martor al învierii lui Hristos, ştim că, la fel ca şi ceilalti apostoli, a primit puterea Duhului Sfânt şi a vestit Evanghelia mântuirii. Şi, din dovezi istorice, mai ştim că Toma a ajuns pe tărâmuri indiene, unde a dus Vestea Buna şi a murit ca martir. A fost un martor credincios!  Şi-a dus slujba până la capat, cu preţul vieţii! Şi va avea un loc de cinste în Împărăţia ce va să vină!

Domnul să ne ajute pe fiecare să mărturisim pe Domnul nostru. Iar cea mai mare dovadă a învierii Domnului, pentru noi, este învierea noastra la o nouă viaţă, prin naşterea din nou, prin credinţă! 

Domnul Cel Înviat să fie slăvit în viaţa noastră!

Hristos a inviat!

- de Valentin Popovici -

Se prăbuşesc înfrânte tăriile genunii,

Împrăştiate veşnic prin hăurile lumii!

Înfrânţi stau corifeii demonici fără glas,

Cetatea lor de spaimă pustie le-a rămas!

Căci peste-a lor redută de jaf şi risipire

Hristos biruitorul se-nalţă ca un mire.

Cad stâlpii ce-mpresoară al morţilor cătun,

Şi ruptă e pecetea blestemului străbun!

Satana se ridică, spre poartă se avântă,

Să ia în ghiare negre pe Dumnezeu la trântă,

Dar cade-nfrânt cu capul sub un Călcâi domnesc,

Când stropii de pe cruce pe veci îl biruiesc.

Şi Lucifer încearcă zadarnic să mai iasă

De sub piciorul care pe capul lui apasă.

Hristos zdrobeşte moartea cu moartea Lui călcând,

Din giulgiu se ridică, şi iese din mormânt!

Răsună universul de slavă şi urale,

Oştirile de îngeri înalţă osanale:

Eroul biruinţei, al Vieţii Împărat,

Şi Regele măririi, Hristos, a înviat! 

______________________________________
 

**Poezie preluată de pe Resurse Creştine
 

Pe Golgota

- de Valentin Popovici -

Pe Golgota, pe-o cruce grea,

A stat un Om fără de vină,

Şiroaie sângele-I curgea

Şi-atâta jale se citea

Pe faţa Lui divină!

Pe lemnul crucii atârnat,

Cu părul smuls de mâini barbare,

Grozave chinuri a răbdat

Şi nimeni nu L-a mângâiat

În patimile-amare.

Şi nimeni nu I-a scos un spin

Din fruntea Lui îndurerată,

Ci singur suspina străin,

Sub tristul cerului destin,

Pe-o cruce-nsângerată.

Sfârşit sub greul cât a dus,

El capul datu-l-a-ntr-o parte

A plâns, a plâns acolo sus

De jalea celor ce s-au dus

Pe-a lumii căi deşarte.

Tu, omule ce treci fugar

Prin lumea asta mare,

Ridică-ţi ochii spre Calvar,

La Cel ce-a suferit amar,

În spasmele durerii!

Căci Cel ce-atunci a fost scuipat

Şi răstignit fără de vină,

În locul tău a sângerat,

Crezând în El vei fi-nălţat,

În ţara de lumină! 

__________________________________________

**Poezie preluată de pe Resurse Creştine

Aşteptare

- de Ilie Belciu -

Te-am strigat cu disperare, cu-nfrigurare şi plângând, 

Am auzit o voce blândă şi iubitoare răspunzând; 

Te-am rugat să-mi dai lumină, călăuzire înţeleaptă, 

Cu nesfârşită bunătate mi-ai spus numai atât: "aşteaptă". 

S-aştept? Cât să aştept? De ce?... Stăteam înfrânt şi rătăcit... 

Oare e mâna Ta prea scurtă? Urechea Ta n-a auzit? 

În genunchi, a câta oara Te-am implorat un semn să-mi dai? 

Vreau un răspuns la rugăciune; spune-mi "mergi" sau spune-mi "stai". 

M-ai învăţat să vin la Tine să cer, să cred şi voi primi, 

Ai promis că eşti cu mine să mă ajuţi, oriunde-aş fi, 

Dar mă simţeam pierdut şi singur, strigam... Tu răspundeai în şoaptă, 

Cu dragoste şi cu răbdare: "Copilul meu iubit, aşteaptă!" 

Eram dezamăgit şi totul mi se părea cumplit, nedrept, 

Priveam spre cer cu neputinţă... să mai aştept? De ce s-aştept? 

Atunci ai coborât la mine şi m-ai privit în ochi, plângeai... 

Mi-ai spus: "doreai un semn, o voce... atât e tot ce îţi doreai? 

Aş fi putut să clatin munţii, să-ntunec soarele pe cer, 

Aş fi putut s-aprind văzduhul, să-i înviez pe cei ce pier. 

Dacă ţi-aş arăta întruna ce să alegi să-ţi fie bine... 

Tu ai avea răspuns la toate... dar nu M-ai întâlni pe Mine. 

Nu ai putea simţi iubirea cu care-i înconjor pe sfinţi, 

Nu ai putea primi puterea pe care-o dau celor înfrânţi, 

N-ai aştepta tăcut o rază s-alunge norii disperării, 

Nu ai simţi odihna sfântă venită-n urma încercării... 

N-ai şti să umbli prin credinţă, nu M-ai vedea că-s lângă tine, 

Inima ta cea zbuciumată nu s-ar mai odihni în Mine, 

Nu ai cunoaşte revărsarea iubirii Mele pe deplin,

Când Duhul Sfânt îţi umple viaţa cu pace şi cu har divin. 

Dacă durerea ta ar ţine numai o clipă... n-ai lupta, 

Nu ai cunoaşte biruinţa ce poţi s-o ai prin jertfa Mea, 

S-ar împlini visele tale... dar dorul Meu s-ar spulbera, 

N-aş mai putea să fac din tine o perlă în comoara Mea. 

Deci, fiul Meu, mergi prin furtună, gândind la zilele senine,

Ştiind că darul cel mai mare este să Mă-ntâlneşti pe Mine. 

Chiar dacă nu găseşti răspuns şi viaţa-ţi pare prea nedreaptă,

Să-ţi aminteşti că sunt cu tine chiar şi atunci când spun: aşteaptă..."

_________________________________________________

...O poezie prin care Dumnezeu mi-a vorbit şi m-a încurajat să am încredere în El.

Când avem senzaţia că Dumnezeu tace, că a uitat să mai răspundă la strigătul nostru sau, pur şi simplu, nu poate să ne izbaveasca din necazurile noastre, să ne aducem aminte că El nu este niciodată depăşit de situaţie şi nici nu rămâne indiferent la rugăciunile noastre. El este Dumnezeu! Toate sunt în mana Lui puternică: viaţa, circumstanţele prin care trecem, durerea noastră... Şi prin toate acestea, El ne modelează, ca să fim tot mai mult asemeni chipului Fiului Său, Isus Hristos. 

"Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine"(Psalmul 56:3)

Din enigmele ştiinţei: apariţia Universului (II)

- de Adrian Iosif -

În emisiunea anterioară am prezentat, pe scurt, ideile de bază prin care fizica cuantică este implicată în încercarea de explicare a apariţiei Universului, considerând demersul nostru ca fiind o trecere în revistă absolut necesară, fără de care nu putem înţelege cadrul în care teoriile cosmogonice moderne au căpătat contur.

Cunoaştem acum, cu certitudine, că vidul cuantic este teritoriul unde au loc în mod spontan fluctuaţii necontenite, furtuni cuantice violente prin care se eliberează anumite cantităţi de energie, dând naştere unor entităţi infra-atomice virtuale, entităţi pe care noi ne-am obişnuit să le numim "particule". Particulele izvorăsc astfel din vid, sunt accelerate până la energia lor limită şi dispar aproape imediat tot în vid. Aceste particule fantomatice sunt totuşi măsurabile prin efectul lor existent în lumea fizică obişnuită.

Extinzând concluziile generate de teoretizarea fenomenului de fluctuaţie a vidului, astrofizicienii au emis ipoteza că şi Universul în care trăim ar putea fi rezultatul unei fluctuaţii cuantice, al unui anumit tip de explozie primară prin care energia a fost convertită în materie.

Raţionamentele cercetătorilor au condus la ideea că, la apariţia Universului, un flux de energie incomensurabilă a fost transferat în vidul iniţial, antrenând o fluctuaţie cuantică primordială. Concluzia, urmând raţionamentele de mai sus, ar fi că Universul a luat naştere ca o fluctuaţie a vidului cuantic la scară mare. Aceasta ar fi, în limbajul ştiinţific al anilor ’90, vestita teorie a Big-Bang-ului. Denumirea de "Big-Bang" desemnează fenomenul iniţial care a marcat geneza timpului, spaţiului şi materiei. Evident că nimeni nu poate spune de unde a provenit, totuşi, acel flux iniţial de energie incomensurabilă. Astfel că teoria Big-Bang-ului şi-a propus, încă de la început, rezolvarea enigmei Universului plecând totuşi de la nişte premise iniţiale, cum ar fi acest ciudat "câmp energetic primordial", câmp aflat la originea existenţei lumii. La toate acestea s-ar mai putea adăuga şi dorinţa oamenilor de ştiinţă de a evita, pe cât posibil, capcanele teologiei...

Povestea apariţiei şi dezvoltării acestei teorii, care a făcut o frumoasă "carieră" în secolul XX, este pasionantă.

În 1923 astronomul Edwin Hubble a observat că marea majoritate a galaxiilor au spectrele atomice deplasate spre zona de frecvenţe a scalei spectrale corespunzătoare luminii roşii. Concluzia firească a fost aceea că deplasarea spre roşu a spectrului unui corp ceresc trebuie interpretată, ţinând cont de o serie de experimente anterioare, ca fiind datorată îndepărtării corpului ceresc de punctul de observaţie.

Această deplasare spre roşu creştea pe măsură ce galaxiile apăreau tot mai şterse. Atunci Hubble a dedus că există o dependenţă lineară între viteza cu care se mişcă galaxiile şi distanţa până la ele.

Un fizician evreu din Rusia, Alexander Friedmann, studiind cu atenţie ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate ale lui Einstein, a constatat că acestea admit şi o soluţie dinamică, de dilatare în timp a Universului. Ba mai mult, tocmai această soluţie părea a fi cea corectă, lucru pe care ulterior Einstein avea să-l recunoască.

Ecuaţiile lui Einstein scoteau în evidenţă câteva idei fundamentale pe care merită să le reamintim cu această ocazie:

- Universul este finit în spaţiu şi timp; Universul nu există dintotdeauna ci a existat un "început", un moment al naşterii lui;

- Universul se dilată, corpurile cereşti se îndepărtează unele de altele.

Combinând această ultimă concluzie cu observaţiile lui Edwin Hubble, se poate deduce relativ uşor că toate corpurile cereşti au pornit, la un moment dat, din acelaşi punct, mişcarea lor putând fi observată şi astăzi.

Teoria a fost dezvoltată de savantul american George Gamow şi de astronomul belgian Georges Lemaître (care, mai mult sau mai puţin întâmplător, era şi preot). Lemaître a arătat că la Big-Bang au apărut nu numai primele particule, primele mostre de materie, ci atunci a apărut practic şi timpul, deci, argumenta el, întrebarea clasică "ce a fost înainte de a fi ceea ce este" nu are sens, pentru că timpul fiind absent nu se putea vorbi de un "înainte".

George Gamow şi echipa sa au prezis că, dacă ipoteza Big-bang-ului iniţial este adevărată, atunci acest eveniment primordial ar fi trebuit să lase "urme" în tot Universul, întocmai cum undele unei explozii puternice se fac simţite la mare distanţă, chiar şi după ce aceasta a încetat. Calculele efectuate de Gamow arătau că ar trebui să existe o radiaţie de microunde remanentă, detectabilă în orice moment şi din orice direcţie, în jurul valorii spectrale de 3 grade Kelvin. Acesta ar fi trebuit să fie, conform estimărilor matematice, "ecoul" "exploziei" iniţiale, ajuns până în zilele noastre şi o dovadă supremă că Big-Bang-ul este mai mult decât o ipoteză.

În 1965, Arno Penzias şi Robert Wilson (angajaţi ai renumitei companii americane Bell Telephone) au descoperit, cu totul întâmplător, o foarte slabă, dar constantă, radiaţie de microunde, radiaţie care venea din cosmos din toate direcţiile, atât ziua, cât şi noaptea. Valoarea măsurată de cei doi specialişti de la Bell Telephone era de 2,7 grade Kelvin. Deci foarte aproape, mult prea aproape ca să fie o coincidenţă, de valoarea prezisă de George Gamow!

Se dovedea astfel existenţa unei radiaţii-relicvă din radiaţia primară a Big-Bang-ului. Din acest moment, teoria Big-Bang-ului a căpătat statut de teorie ştiinţifică, având în vedere datele experimentale care veneau să-i confirme valabilitatea.

Imediat după publicarea acestor rezultate, oamenii de ştiinţă din Uniunea Sovietică au fost "mobilizaţi" într-o crâncenă campanie anti-Big-Bang. Teoria nu convenea teoreticienilor marxişti, pentru că, spuneau ei, lăsa loc unei posibile viziuni creaţioniste asupra lumii. "În concluzie, scriau revistele de materialism dialectic, teoria Big-Bang-ului este o minciună, operă a burgheziei reacţionare în deplină cârdăşie cu conducătorii religioşi capitalişti".

O astfel de afirmaţie ne apare astăzi ca fiind deosebit de amuzantă, dar să nu uităm că, în acele vremuri, ea reprezenta un punct de vedere al unei comunităţi ştiinţifice!

Aşa cum am spus mai devreme, nu a existat nici o intenţie din partea fizicienilor şi matematicienilor care au pus bazele acestei teorii de a oferi puncte de sprijin tezei creaţioniste.

Mai mult, dacă studiem cu atenţie teoria Big-Bang-ului în ansamblul ei, observăm că ea este integrată unui scenariu pur evoluţionist. Steven Weinberg, în celebra sa carte "Primele trei minute ale Universului", descrie cu minuţiozitate etapele prin care Universul pare să fi trecut. Structura actuală a Universului, scrie Weinberg, s-a conturat în urma unor procese îndelungate şi complicate.

Cu alte cuvinte, chiar dacă apariţia Universului rămâne, în esenţă, o mare enigmă, procesele derulate imediat după acestă inexplicabilă apariţie pot fi explicate, pretind astrofizicienii, relativ uşor, ca fiind nişte procese pur evolutive. Totul este clar, ni se spune: după procesele complexe din primele minute ale existenţei Universului, procese care au dus la apariţia primelor particule elementare, s-a produs răcirea radiaţiei neutrinice, iar după o perioadă relativ lungă de timp, materia a fost destul de rece pentru a forma atomi. Universul, format iniţial din elemente uşoare, în special hidrogen şi heliu, s-a extins, iar în diferite zone norii de hidrogen şi heliu s-au contractat şi au dat astfel naştere primelor stele, aşa-numitele protostele. Mai departe acestea au explodat şi din resturile lor au apărut, în sfârşit, primele elemente grele: carbonul, oxigenul, fierul, aurul, uraniul şi altele. Aceste elemente au intrat apoi în compoziţia generaţiilor următoare de stele...

S-a pus, încă de la început, întrebarea dacă există o modalitate de a verifica experimental şi aceste ultime afirmaţii. O posibilă verificare ar fi putut fi adusă de instrumente astronomice destul de puternice, cu care să putem privi până la marginile Universului. În astronomie, a privi departe în spaţiu înseamnă, practic, a privi înapoi în timp, ţinând cont de timpul care îi este necesar luminii să ajungă la noi, străbătând spaţiile imense ale Universului. „Privind spre graniţele spaţiului, am putea viziona pur şi simplu «copilăria» Universului", remarcau prin anii ’70, oamenii de ştiinţă. Rămânea doar ca, înarmaţi cu răbdare, să aşteptăm apariţia acestor instrumente mult dorite...

Un astfel de instrument avea să devină funcţional în aprilie 1990. Este vorba de un telescop extrem de puternic, purtând numele celebrului astronom Edwin Hubble, care avea să fie plasat pe o orbită circumterestră, în afara atmosferei planetei noastre. Performanţele tehnice ale acestui aparat permiteau, pentru prima dată în istoria astronomiei, observarea graniţelor propriului nostru cosmos. Astfel, perspectiva studierii stelelor şi galaxiilor din Universul timpuriu devenea acum pe deplin realizabilă.

Telescopul Hubble a transmis, după 1990, date despre diferite zone ale Universului, zone într-adevăr inimaginabil de îndepărtate.

Noile date furnizate au avut însă darul de a bulversa scenariul evoluţionist prescris de astrofizicieni! Stelele considerate „tinere", apărute relativ repede după Big-Bang, nu sunt cu nimic diferite ca structură de cele „bătrâne"! S-a constatat că şi aceste stele conţin elemente grele în compoziţia lor, deşi, conform scenariului evoluţionist, ele ar fi trebuit să fie formate exclusiv din hidrogen şi heliu. Mai mult, galaxiile „tinere" (care, conform scenariului, ar fi trebuit să fie dezorganizate şi cu forme neregulate), sunt structurate după o ordine asemănătoare cu cea a galaxiilor mai „vârstnice"! Cum s-a putut structura Universul atât de repede după Big-Bang, se întreabă acum oamenii de ştiinţă?

Universul vizibil este peste tot la fel organizat. Ordinea domneşte în fiecare colţişor al său... Acest fapt pare să ducă la concluzia, incomodă pentru unii, că Universul a apărut ORDONAT şi că nu a fost nevoie de nici o evoluţie a corpurilor cereşti pentru a ne oferi imaginea actuală.

Deruta oamenilor de ştiinţă este, în acest moment, cu mult mai accentuată decât în anii ’70. Universul nu numai că a apărut instantaneu din nimic ci, mai mult, se pare că el a apărut dintr-o dată ordonat şi structurat EXACT aşa cum îl vedem noi astăzi!

Aflat în faţa unor dificultăţi de înţelegere care depăşesc în mod evident graniţele ştiinţei, reputatul savant Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, declara cu consternare: „Cu cât Universul devine mai cognoscibil, cu atât el devine mai lipsit de sens!"

O replică curajoasă la acestă afirmaţie ne oferă însă nu mai puţin celebrul filosof Ludwig Wittgenstein: „Sensul lumii trebuie să se găsească în afara ei".

Şi poate că, în spatele ecuaţiilor şi calculelor astrofizice, ne aşteaptă o realitate infinit mai bogată. O Realitate capabilă să zdruncine nonsensul din noi!

_____________________________________________

**Preluat de pe Resurse Crestine

Din enigmele ştiinţei: apariţia Universului (I)

- de Adrian Iosif -

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au doveditit extrem de curioşi în a descoperi cauzele tuturor lucrurilor. De aici tentaţia de a explica, mai mult sau mai puţin raţional, apariţia Universului.

Istoria ştiinţei înregistrează, din antichitate şi până în zilele noastre, un număr imens de încercări în a explica apariţia lumii, ai cărei locuitori suntem. Aceasta a dus, în secolul XX, la fundamentarea unei noi ramuri în arborele, şi aşa destul de ramificat, al ştiinţei moderne: cosmogonia, adică acea parte a ştiinţei care cercetează cauzele genezei Cosmosului.

Progresul tehnologic uluitor al ultimelor decenii ale secolului nostru a dus inevitabil şi la modificarea peisajului teoriilor cosmogonice. Radiotelescoapele supersofisticate, telescoapele lansate în spaţiu şi sondele spaţiale au adus date noi, extrem de importante în reconsiderarea vechilor teorii.

La începutul secolului toată lumea bună a ştiinţei era de acord că Universul este infinit în spaţiu, există dintotdeauna şi pentru totdeauna. Un tablou relativ liniştit, care va fi însă tulburat de apariţia, în 1915, a teoriei relativităţii generalizate a lui Albert Einstein (după ce, în 1905, acesta pusese bazele relativităţii restrânse).

Soluţiile ecuaţiei descoperită de Einstein conduceau, după cele mai riguroase calcule matematice, la ideea existenţei unui Univers finit în spaţiu şi care are un început în timp. Lumea ştiinţifică a fost pur şi simplu bulversată de aceste concluzii! Ideea unui Univers care pare a avea nişte graniţe undeva şi care, mai mult, pare a fi apărut cândva, era greu de digerat în cercurile savanţilor din acele vremuri, rămaşi încă, în bună parte, tributari concepţiilor mecaniciste ale secolului al XIX-lea. Nu trebuie să ne mirăm deci că teoria relativităţii a avut, în acele vremuri, foarte mulţi oponenţi.

Apariţia şi dezvoltarea mecanicii cuantice, precum şi dezvoltarea mijloacelor de observaţie în astrofizică, aveau să confirme însă justeţea rezultatelor obţinute de Einstein.

În vederea eliminării paradoxurilor evidente şi a dificultăţilor de înţelegere, mecanica cuantică a încercat, şi în mare parte a reuşit, să construiască o nouă imagine a realităţii. Pentru a înţelege mai bine construcţia teoriilor cosmogonice moderne, ne este absolut necesară o sumară trecere în revistă a aspectelor nou introduse în limbajul şi logica actuală de fizicienii cuantişti.

Materia ca energie fizică şi materia ca energie vie sunt potenţial conţinute într-o a treia materie: materia cuantică, aceasta fiind ţesătura întregului Univers. Dar ce este această aşa-zisă "materie cuantică"?

Materia cuantică nu este altceva decât o concentrare de energie a câmpului cuantic, mai exact a vidului cuantic... "Dincolo" de vidul cuantic, după cum afirmă laureatul premiului Nobel, fizicianul David Böhm, există nivelul subcuantic. Universul cuantic, afirmă reputatul fizician, provine dintr-o sursă creatoare, situată dincolo de spaţiu şi timp, adică dincolo de nivelul cuantic, în realitatea profundă şi inaccesibilă a nivelului subcuantic. Cu alte cuvinte, secretul acestei lumi nu se găseşte la nivel cuantic ci mult mai în "adânc", în străfundurile realităţii subcuantice.

Conform calculelor, fizica modernă poate să descrie, cu destulă precizie, ceea ce s-a întâmplat la 10-43 secunde după apariţia Universului. Această constantă a fost denumită "timpul zero" sau "timpul Planck" pentru că mai jos de această limită de timp, ştiinţa nu poate coborî. Astfel, perioada de timp de la momentul zero până la scurgerea unei fracţiuni de timp egală cu 1/1043 dintr-o secundă rămâne un mister pentru ştiinţă. Şi deşi pare că avem de-a face cu un interval de timp extraordinar de mic, oamenii de ştiinţă sunt de părere că tocmai în acest interval de timp, insondabil pentru raţiunea umană, s-au întâmplat lucrurile cele mai interesante care au dus, în secundele ce i-au urmat, la apariţia Universului!

Concluzia este că fizicienii nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce ar putea explica apariţia Universului. Ei pot să urce până la 10-43 secunde, dar nu mai sus!

Fizicianul Hubert Reeves, în cartea sa "Răbdare în azur" (apărută pentru prima dată în anul 1988), scrie: "numim timp zero acel moment dincolo de care nu putem afirma nimic. Acest moment marchează, de fapt, limita cunoştinţelor actuale în fizică".

După Reeves, dificultăţile în a trece peste acest prag s-ar datora, în principal următoarelor trei cauze:

1. În marele foc iniţial (a cărui temperatură fizicienii o estimează la cel puţin 1032 grade Kelvin) au fost distruse toate structurile care puteau stoca informaţia;

2. Galaxiile şi quasarii aflaţi la circa 12 miliarde de ani-lumină se deplasează cu 90-99% din viteza luminii, astfel încât lumina emisă de aceste surse care se depărtează atât de repede îşi pierde practic toată energia;

3. Opacitatea completă a Universului primitiv ne limitează câmpul vizual şi exclude posibilitatea de a-i vedea originea.

Satelitul COBE (aparţinând NASA) a transmis o imagine a Universului timpuriu, însă din cauza opacităţii Universului iniţial, este exclusă orice şansă de a observa detalii semnificative din faza ontogenezei cosmice timpurii.

Alături de această barieră temporală, fizica cuantică scoate în evidenţă şi o barieră dimensională. Astăzi cele mai mici particule elementare, considerate de cea mai mare parte a specialiştilor drept cărămizile de bază ale materiei, sunt quarcii. Quarcii sunt entităţi infinitezimale, cu dimensiunea de 10-18 m şi ei reprezintă reperul cel mai apropiat de "zidul dimensional", calculat de fizicieni a fi de 10-33 cm (şi denumit "lungimea lui Planck"). Mai jos de această dimensiune, fizica modernă nu mai poate spune nimic. Dar, ca şi în cazul barierei temporale, se pare că tocmai începând de la această dimensiune în jos, am putea descoperi secretele naşterii Universului. Din nefericire, cel mai perfecţionat accelerator de particule ne permite studierea materiei "doar" până la nivelul de 10-17 dintr-un cm.

Şi perspectivele nu par a fi prea încurajatoare deoarece pentru producerea unor evenimente de dimensiunea de ordinul 10-33 cm ar fi nevoie de un accelerator de particule de dimensiunile galaxiei noastre!

La această distanţă (de ordinul 10-33 cm) şi la energii gigantice, forţa de gravitaţie devine extremă. În spatele acestui zid dimensional se ascunde o realitate inimaginabilă. Gravitaţia este atât de puternică încât sfărâmă structura spaţiului pentru a-i da alte dimensiuni, pentru care trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au nici o semnificaţie. În spatele "zidului lui Planck" se ascunde o formă a energiei primordiale, de o forţă nelimitată iar timpul nu se mai scurge!

Trebuie să ne fie clar că toate acestea nu sunt fabulaţii ci consecinţe matematice ale teoriilor din fizica modernă. Lumea care ni se înfăţişează pare a fi o lume de basm, dar faptul cel mai extraordinar este că această lume este construită perfect coerent din punct de vedere matematic!

Realul, aşa cum ni-l descoperă fizica cuantică, pare a fi constituit din câmpuri elaborate, la rândul lor, într-un Câmp Primordial, câmp caracterizat printr-o stare de ordine şi perfecţiune absolute.

Universul este rezultatul unei serii de interacţiuni între "câmpurile de informaţie" şi poate fi considerat ca fiind o vastă "matrice informaţională". Informaţia universală, cosmică, organizează realul, iar procesele care guvernează Universul la nivelul acestei "reţele de informaţie" sunt situate în mod cert dincolo de cuantă.

Ceea ce considerăm "realitate" esenţială este, de fapt, un ansamblu de câmpuri (gravitaţional, electromagnetic, protonic, electronic), câmpuri care, la rândul lor, interacţionează între ele în permanenţă. Particulele elementare sunt deci manifestări provizorii ale câmpurilor imateriale. Altfel spus, ceea ce noi observăm şi calificăm a fi drept "materie" este constituit, în cele din urmă, pe un suport imaterial.

Fizicienii au ajuns la concluzia că "substratul" câmpului primordial (în fapt realitatea fizică primordială care a stat la baza genezei Universului) nu are absolut nimic material, ci este exclusiv INFORMAŢIE.

Această informaţie primordială, spune Edward Fredkin, a fost funcţia cauzală şi de impuls-mişcare a întregii creaţii cosmice.

Constatăm nedumeriţi cum concluziile savanţilor contemporani ne "aruncă" undeva departe, pe un tărâm al abstracţiilor pure, unde termenii explicativi sunt extrem de dificil de găsit iar raţionamentele par a se destrăma neputincioase.

Astăzi zâmbim când ne aducem aminte de aroganţa învăţaţilor din secolul al XIX-lea, care pretindeau că au explicat clar şi definitiv lumea înconjurătoare.

După ce a citit cartea lui Laplace, în care acesta îşi expunea propria teorie privind apariţia Universului, Napoleon l-a întrebat pe ilustrul savant francez: "Bine, dar unde e locul lui Dumnezeu în teoria dumneavoastră?". "Sire, i-a răspuns Laplace, eu nu am avut nevoie de această ipoteză".

Astăzi savanţii se văd din ce în ce mai des puşi în situaţia nu numai de a lua în considerare acestă "ipoteză" ci, mai mult, de a apela la ea ca unică soluţie de a ieşi din impas.

_____________________________________________

**Preluat de pe Resurse Crestine

Dumnezeu vs Ştiinţa

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie...

- Să vă explic care e conflictul între ştiinţă şi religie...

Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.

- Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?

- Da, dle, spune studentul.

- Deci crezi în Dumnezeu?

- Cu siguranţă.

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

- Da.

- Tu eşti bun sau rău?

- Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zambeşte cunoscător.

- Aha! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?

- Da, dle. Aş încerca.

- Deci eşti bun.

- N-aş spune asta.

- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă, dacă ai putea. Majoritatea am vrea, dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu...

Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.

- El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi raspunde la asta?

Studentul tace.

- Nu poţi răspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedra, ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.

- Hai să o luăm de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

- Păi..., da, spune studentul.

- Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare: "Nu."

- De unde vine Satana?

Studentul ezită.

- De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?

- Da, dle.

- Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

- Da.

- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi, conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.

Din nou, studentul nu răspunde.

- Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?

Studentul se foieşte jenat.

- Da.

- Deci cine le-a creat?

Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.

- Cine le-a creat?

Niciun raspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii
sunt uimiţi.

- Spune-mi, continuă el, adresându-se altui student. Crezi în Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului îl trădeaza şi cedează nervos.

- Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din mărşăluit.

- Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai vazut vreodată pe Isus?

- Nu, dle. Nu L-am văzut.

- Atunci spune-ne daca L-ai auzit vreodată pe Isus al tău?

- Nu, dle, nu L-am auzit.

- L-ai simţit vreodată pe Isus al tău, L-ai gustat sau L-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

- Nu, dle, mă tem ca nu.

- Şi totuşi crezi în El?

- Da.

- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?

- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.

- Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinta o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţa.

Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.

- Dle profesor, există căldură?

- Da.

- Şi există frig?

- Da, fiule, există şi frig.

- Nu, dle, nu există.

Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.

Studentul începe să explice.

- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit "frig". Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig - dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi caldura e cea care face ca un corp sau material să aiba sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii. Vedeţi, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absenţa ei.

Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.

- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?

- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea, dacă nu întuneric?

- Din nou, răspuns greşit, dle. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă, atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeşte intuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu exista. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Ce vrei să demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs. filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie şi ea greşită.

De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza. Greşite?

- Poţi explica în ce fel?

- Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul... Susţineţi că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, ştiinta nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, dle profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?

- Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.

- Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii ochi, dle?

Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevar.

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de stiinţă sau predicator?

Clasa murmură. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.

- Ca să continuăm demonstraţia pe care o faceaţi adineori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasa. E vreunul dintre voi care a văzut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneşte în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil, ştiinta spune - cu tot respectul, dle - că nu aveti creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs., dle?

Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde.

- Presupun că va trebui să crezi, pur si simplu...

- Deci, acceptaţi că există credinţa şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continuă studentul. Acum, dle, există raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde:

- Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.

La asta, studentul a replicat:

- Răul nu există, dle, sau cel puţin nu există în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.

Profesorul s-a aşezat.
______________________________________________

**Preluat de pe blogul lui Emanuel Tritean.

Fraţii Crăciun - "Dumnezeul Puternic..."

Când vă iertaţi

- de George Cornici -

Când vă iertaţi, când vă-mpăcaţi,
Ştergeţi din gândire faptul
Şi vă zâmbiţi, vă-mbrăţişaţi
Şi ţineţi cu stricteţe pactul.

Apoi plecaţiv-amândoi
S-aduceţi Tatălui osana,
C-aşa se şade la eroi:
Să-l biruiască pe Satana.

Uniţi-vă în cânt, voioşi
C-aţi depăşit o stare gravă,
Veţi fi mai buni, mai serioşi,
Veţi arunca tot ce e pleavă,

Veţi fi exemplu pentru mulţi
De trai pios, de viaţă pură,
C-aşa se cere la adulţi:
S-aplice tot ce e-n Scripură.

Ce-a fost, a fost – acum să fie
Doar linişte şi bucurii,
Să fiţi o bună mărturie
Şi azi, şi-n fiecare zi.

Iar crunta voastră frământare
Va fi-ngropată şi veţi şti
Că doar cucernica purtare
Creează sfinte armonii,

Veţi ştii s-apreciaţi intens
Lucrarea jertfei salvatoare,
Când Fiul a iertat imens
Şi-a dat o pildă grăitoare,

Fără rezerve El iertă
Pe cei ce-L torturau cumplit.
Iertarea-i leac ce înfăşoară
Şi-alină sufletul trudit.

Uitaţi trecutul cel urât,
Uitaţi acele fapte rele.
Să n-aveţi duhul mohorât,
S-aveţi privirea către stele!

Nicicând nu mai priviţi ’napoi
La stare-aceea încordată,
S-aveţi doar sentimente noi,
Să n-aveţi ceartă niciodată...

Veţi merge-acasă liniştiţi
C-aţi împlinit ce zice Cartea
Şi fericiţi: acuma ştiţi
Că v-aţi păstrat integritatea.
______________________________________

**Poezie preluată de pe Resurse creştine