Iartă azi, până nu e prea târziu...
- de Sue Kidd -
Spitalul era neobişnuit de tăcut în acea seară mohorâtă de ianuarie. Parcă era calmul ce precede o furtună. Eu mă aflam în cabinetul asistentelor de la etajul şapte şi mă uitam la ceas. Era ora 21:00.
Mi-am pus stetoscopul şi m-am îndreptat spre salonul 721, ultimul de pe palier. În salonul acela se afla un pacient nou, dl. Williams. Era un bărbat singur şi care nu vorbea despre familia lui.
Când am intrat în salon, dl. Williams a privit spre uşă plin de speranţă, dar a lăsat privirea în jos, văzând ca era doar asistenta. I-am pus stetoscopul pe piept şi am ascultat. Puternic, lent, ritmat... Exact ce voiam să aud. Aproape că nici nu se vedea că pacientul suferise un atac de cord, în urmă cu câteva ore.
Mă privi de pe patul său alb şi îngăimă:
- N-aţi putea să... Ezită, iar ochii lui se umplură de lacrimi. Mai devreme încercase să-mi ceară ceva, dar se răzgandise. I-am atins mana, aşteptând.
El îşi şterse o lacrimă de pe obraz.
- Aţi putea să o sunaţi pe fiica mea? Spuneţi-i că am suferit un atac de cord. Că nu a fost foarte puternic. Eu locuiesc singur şi fiica mea e unica ruda pe care o am. Respiraţia lui se acceleră brusc.
I-am ajustat tubul de oxigen la opt litri pe minut.
- Sigur că o sun, i-am spus eu, prividu-l.
El prinse cearşaful în mână şi se strădui să se ridice, privindu-mă grav:
- Vă rog s-o sunaţi imediat. Respiratia era mult prea rapidă.
- O sun imediat, i-am spus eu, atingându-i umărul. Acum, vă rog să vă odihniţi.
Am stins lumina. El închise ochii. Păreau foarte tineri pentru un pacient de 50 de ani.
Salonul 712 era cufundat în întuneric. Doar lumina slabă de veghe de sub chiuvetă era aprinsă. Oxigenul se scurgea prin tuburile verzi de deasupra patului. Nedorind să plec, m-am îndreptat spre fereastră. Pervazul era rece. În jos, o ceaţă învăluia parcarea din faţa spitalului. În sus, norii albi luminau cerul nopţii. Eu tremuram.
- Domnişoară, mă striga el. Îmi puteţi aduce un stilou şi o hârtie?
Am scos din buzunar un teanc de hârtii galbene şi un stilou şi le-am aşezat pe noptieră.
- Mulţumesc, zise el.
Eu i-am zâmbit şi l-am lăsat singur.
M-am întors în cabinetul asistentelor şi m-am aşezat pe scaunul de lângă telefon. Fiica d-lui Williams era trecută pe fişă ca fiind cea mai apropiată rudă. Am cerut numărul ei de la informaţii şi l-am format. Ea a răspuns cu o voce blândă.
- Janie, sunt Sue Kidd, de la spital. Te sun în legătură cu tatăl tău. A fost internat azi, în urma unui atac de cord şi...
- Nu! Strigă ea în telefon, speriindu-mă. Sper că nu e pe moarte, nu-i aşa? Era mai degraba o rugăminte disperata, decât o întrebare.
- Starea lui e stabilă deocamdată, i-am spus eu, încercand să par convingătoare.
Urmă o pauză. Eu îmi muşcam buza.
- Nu-l lăsaţi să moară, zise ea. N-am mai vorbit cu tatăl meu de aproape un an. Ne-am certat cumplit în ziua când eu am împlinit 21 de ani, din cauza prietenului meu. De atunci am plecat de acasa şi nu m-am mai întors. În toate aceste luni am vrut să-i cer iertare. Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost: ,,Te urăsc!”
Glasul ei se topi şi începu să suspine. Eu o ascultam, cu lacrimi în ochi. Un tată şi o fiică atat de departe unul de celălalt. Apoi m-am gândit la tatăl meu, care era aşa de departe... Nu-i mai spusesem de mult că îl iubesc.
In timp ce Janie se lupta să-şi stăpânească lacrimile, eu am rostit o rugăciune: ,,Te rog, Doamne! Ajut-o pe fata asta să-l ierte.”
- Vin imediat. Voi fi acolo în 30 de minute, zise ea. Apoi închise telefonul.
Eu am încercat să-mi fac de lucru, aranjând fişele de pe birou. Dar nu mă puteam concentra. Salonul 712. Ştiam că trebuia să mă întorc acolo. Am parcurs holul aproape în fugă. Am deschis uşa. D-l Williams stătea nemişcat. I-am luat pulsul. Lipsea.
- Cod 99, salonul 712! Cod 99, salonul 712! La câteva secunde după ce am chemat echipa de la interfonul de lângă pat, alarma urla în tot spitalul.
Domnul Williams făcuse stop cardiac.
În mare grabă am ridicat patul şi m-am apleacat asupra lui, făcându-i respiraţie gură la gură. Mi-am pus capul pe pieptul lui şi am apăsat. Unu, doi, trei. Am încercat să numar. La 15, i-am făcut din nou respiraţie artificială. Unde erau ajutoarele? Am repetat procedura. Am apăsat şi am respirat. Nu se putea să moară!
- Dumnezeule! Mă rugam eu. Vine fiica lui. Nu lăsa totul să se termine aşa.
Uşa se deschise. Medicii şi asistentele intrară în încăpere, împingând echipamentul de urgenţă. Un medic se ocupa de presarea manuală. Un tub i-a fost introdus în gură pentru oxigenare. Asistentele turnau seringi pline cu medicamente în tuburi.
Am conectat monitorul cardiac. Nimic. Inima îmi bătea cu putere.
- Doamne! Nu lăsa totul să se termine aşa! Nu cu ură şi cu resentimente! Fiica lui va veni aici. Ajut-o să-şi găsească liniştea.
- La o parte! Strigă un medic. I-am dat padelele pentru şocul electric. Le-a asezat pe pieptul lui Williams.
Am tot repetat procedura, dar totul era zadarnic. Nici un răspuns. D-l Williams murise.
O asistentă a deconectat tubul de oxigen. Agitaţia a încetat. Medicii şi asistentele plecau rând pe rând, tăcuti şi trişti.
Cum s-a întâmplat asta? Cum? Stăteam lânga patul lui, şocată. Un vânt rece zgudui ferestrele, umplând pervazul de zăpadă. Afara- pretutindeni- totul părea a fi un pat de negură, rece şi sumbru. Cum să dau ochii cu fiica lui?
Când am ieşit din încăpere, am văzut-o spijinită de zidul de lângă chiuvetă. Un medic care tocmai ieşise din salonul 712 stătea lângă ea şi îi vorbea, ţinând-o de mână. Apoi a plecat, lăsând-o sprijinită de perete.
Chipul ei exprima atâta durere! Ochii ei erau aşa de trişti. Ştia... Doctorul îi spusese că tatăl ei murise.
Am luat-o de mână şi am invitat-o în cabinet. Ne-am aşezat pe scaunele verzi, fără să rostim o vorbă. Ea privea fix spre calendar, cu o privire rece şi goală.
- Regret nespus, Janie, i-am zis eu. Cuvintele mele erau nepotrivite.
- Nu l-am urât niciodată! Îl iubeam, zise ea.
Te rog, Doamne, ajut-o! mă rugam eu.
Brusc, Janie se întoarse spre mine:
- Vreau să-l văd.
Primul meu gând a fost: De ce să-ţi pricinuieşti mai multă suferinţă? Dacă îl vezi, o să fie şi mai rău. Dar m-am ridicat şi am înconjurat-o cu braţul. Am traversat încet coridorul spre salonul 712. În faţa uşii i-am strâns mâna, dorindu-mi să se răzgândească. Dar ea a deschis uşa.
Ne-am apropiat de pat, cu paşi mărunţi. Janie s-a aşezat pe pat, îngropându-şi faţa în cearşafuri.
Eu am încercat să n-o privesc. Nu voiam să fiu martoră acestei despărţiri dureroase. M-am sprijinit de noptieră. Mâna mea a atins un teanc de hârtii galbene. L-am ridicat şi am citit.
,,Draga mea Janie, te iert. Mă rog să mă ierţi şi tu pe mine.
Ştiu că mă iubeşti. Şi eu te iubesc. Tata.“
Mâinile îmi tremurau când i-am întins lui Janie biletul. Ea l-a citit o data, şi încă o dată. Chipul ei chinuit s-a luminat. Pacea s-a aşternut în privirile ei. A strans hârtiile la pieptul ei.
Mulţumesc, Doamne! am şoptit eu, privind spre fereastră. Câteva stele străluceau în întuneric. Un fulg de zăpadă se lipi de fereastră şi se topi, dispărând pentru totdeauna.
Viaţa părea la fel de fragilă ca acel fulg de nea. Dar Îţi mulţumesc, Doamne, că relaţiile, deşi sunt la fel de fragile ca şi fulgii de zăpadă, pot fi reparate. Însă trebuie să ştim că nu avem timp de pierdut.
Am ieşit din încăpere şi m-am grăbit să dau un telefon. Mi-am sunat tatăl şi i-am spus: "Te iubesc."
______________________________________________________
**Preluat de pe Resurse Creştine
Spitalul era neobişnuit de tăcut în acea seară mohorâtă de ianuarie. Parcă era calmul ce precede o furtună. Eu mă aflam în cabinetul asistentelor de la etajul şapte şi mă uitam la ceas. Era ora 21:00.
Mi-am pus stetoscopul şi m-am îndreptat spre salonul 721, ultimul de pe palier. În salonul acela se afla un pacient nou, dl. Williams. Era un bărbat singur şi care nu vorbea despre familia lui.
Când am intrat în salon, dl. Williams a privit spre uşă plin de speranţă, dar a lăsat privirea în jos, văzând ca era doar asistenta. I-am pus stetoscopul pe piept şi am ascultat. Puternic, lent, ritmat... Exact ce voiam să aud. Aproape că nici nu se vedea că pacientul suferise un atac de cord, în urmă cu câteva ore.
Mă privi de pe patul său alb şi îngăimă:
- N-aţi putea să... Ezită, iar ochii lui se umplură de lacrimi. Mai devreme încercase să-mi ceară ceva, dar se răzgandise. I-am atins mana, aşteptând.
El îşi şterse o lacrimă de pe obraz.
- Aţi putea să o sunaţi pe fiica mea? Spuneţi-i că am suferit un atac de cord. Că nu a fost foarte puternic. Eu locuiesc singur şi fiica mea e unica ruda pe care o am. Respiraţia lui se acceleră brusc.
I-am ajustat tubul de oxigen la opt litri pe minut.
- Sigur că o sun, i-am spus eu, prividu-l.
El prinse cearşaful în mână şi se strădui să se ridice, privindu-mă grav:
- Vă rog s-o sunaţi imediat. Respiratia era mult prea rapidă.
- O sun imediat, i-am spus eu, atingându-i umărul. Acum, vă rog să vă odihniţi.
Am stins lumina. El închise ochii. Păreau foarte tineri pentru un pacient de 50 de ani.
Salonul 712 era cufundat în întuneric. Doar lumina slabă de veghe de sub chiuvetă era aprinsă. Oxigenul se scurgea prin tuburile verzi de deasupra patului. Nedorind să plec, m-am îndreptat spre fereastră. Pervazul era rece. În jos, o ceaţă învăluia parcarea din faţa spitalului. În sus, norii albi luminau cerul nopţii. Eu tremuram.
- Domnişoară, mă striga el. Îmi puteţi aduce un stilou şi o hârtie?
Am scos din buzunar un teanc de hârtii galbene şi un stilou şi le-am aşezat pe noptieră.
- Mulţumesc, zise el.
Eu i-am zâmbit şi l-am lăsat singur.
M-am întors în cabinetul asistentelor şi m-am aşezat pe scaunul de lângă telefon. Fiica d-lui Williams era trecută pe fişă ca fiind cea mai apropiată rudă. Am cerut numărul ei de la informaţii şi l-am format. Ea a răspuns cu o voce blândă.
- Janie, sunt Sue Kidd, de la spital. Te sun în legătură cu tatăl tău. A fost internat azi, în urma unui atac de cord şi...
- Nu! Strigă ea în telefon, speriindu-mă. Sper că nu e pe moarte, nu-i aşa? Era mai degraba o rugăminte disperata, decât o întrebare.
- Starea lui e stabilă deocamdată, i-am spus eu, încercand să par convingătoare.
Urmă o pauză. Eu îmi muşcam buza.
- Nu-l lăsaţi să moară, zise ea. N-am mai vorbit cu tatăl meu de aproape un an. Ne-am certat cumplit în ziua când eu am împlinit 21 de ani, din cauza prietenului meu. De atunci am plecat de acasa şi nu m-am mai întors. În toate aceste luni am vrut să-i cer iertare. Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost: ,,Te urăsc!”
Glasul ei se topi şi începu să suspine. Eu o ascultam, cu lacrimi în ochi. Un tată şi o fiică atat de departe unul de celălalt. Apoi m-am gândit la tatăl meu, care era aşa de departe... Nu-i mai spusesem de mult că îl iubesc.
In timp ce Janie se lupta să-şi stăpânească lacrimile, eu am rostit o rugăciune: ,,Te rog, Doamne! Ajut-o pe fata asta să-l ierte.”
- Vin imediat. Voi fi acolo în 30 de minute, zise ea. Apoi închise telefonul.
Eu am încercat să-mi fac de lucru, aranjând fişele de pe birou. Dar nu mă puteam concentra. Salonul 712. Ştiam că trebuia să mă întorc acolo. Am parcurs holul aproape în fugă. Am deschis uşa. D-l Williams stătea nemişcat. I-am luat pulsul. Lipsea.
- Cod 99, salonul 712! Cod 99, salonul 712! La câteva secunde după ce am chemat echipa de la interfonul de lângă pat, alarma urla în tot spitalul.
Domnul Williams făcuse stop cardiac.
În mare grabă am ridicat patul şi m-am apleacat asupra lui, făcându-i respiraţie gură la gură. Mi-am pus capul pe pieptul lui şi am apăsat. Unu, doi, trei. Am încercat să numar. La 15, i-am făcut din nou respiraţie artificială. Unde erau ajutoarele? Am repetat procedura. Am apăsat şi am respirat. Nu se putea să moară!
- Dumnezeule! Mă rugam eu. Vine fiica lui. Nu lăsa totul să se termine aşa.
Uşa se deschise. Medicii şi asistentele intrară în încăpere, împingând echipamentul de urgenţă. Un medic se ocupa de presarea manuală. Un tub i-a fost introdus în gură pentru oxigenare. Asistentele turnau seringi pline cu medicamente în tuburi.
Am conectat monitorul cardiac. Nimic. Inima îmi bătea cu putere.
- Doamne! Nu lăsa totul să se termine aşa! Nu cu ură şi cu resentimente! Fiica lui va veni aici. Ajut-o să-şi găsească liniştea.
- La o parte! Strigă un medic. I-am dat padelele pentru şocul electric. Le-a asezat pe pieptul lui Williams.
Am tot repetat procedura, dar totul era zadarnic. Nici un răspuns. D-l Williams murise.
O asistentă a deconectat tubul de oxigen. Agitaţia a încetat. Medicii şi asistentele plecau rând pe rând, tăcuti şi trişti.
Cum s-a întâmplat asta? Cum? Stăteam lânga patul lui, şocată. Un vânt rece zgudui ferestrele, umplând pervazul de zăpadă. Afara- pretutindeni- totul părea a fi un pat de negură, rece şi sumbru. Cum să dau ochii cu fiica lui?
Când am ieşit din încăpere, am văzut-o spijinită de zidul de lângă chiuvetă. Un medic care tocmai ieşise din salonul 712 stătea lângă ea şi îi vorbea, ţinând-o de mână. Apoi a plecat, lăsând-o sprijinită de perete.
Chipul ei exprima atâta durere! Ochii ei erau aşa de trişti. Ştia... Doctorul îi spusese că tatăl ei murise.
Am luat-o de mână şi am invitat-o în cabinet. Ne-am aşezat pe scaunele verzi, fără să rostim o vorbă. Ea privea fix spre calendar, cu o privire rece şi goală.
- Regret nespus, Janie, i-am zis eu. Cuvintele mele erau nepotrivite.
- Nu l-am urât niciodată! Îl iubeam, zise ea.
Te rog, Doamne, ajut-o! mă rugam eu.
Brusc, Janie se întoarse spre mine:
- Vreau să-l văd.
Primul meu gând a fost: De ce să-ţi pricinuieşti mai multă suferinţă? Dacă îl vezi, o să fie şi mai rău. Dar m-am ridicat şi am înconjurat-o cu braţul. Am traversat încet coridorul spre salonul 712. În faţa uşii i-am strâns mâna, dorindu-mi să se răzgândească. Dar ea a deschis uşa.
Ne-am apropiat de pat, cu paşi mărunţi. Janie s-a aşezat pe pat, îngropându-şi faţa în cearşafuri.
Eu am încercat să n-o privesc. Nu voiam să fiu martoră acestei despărţiri dureroase. M-am sprijinit de noptieră. Mâna mea a atins un teanc de hârtii galbene. L-am ridicat şi am citit.
,,Draga mea Janie, te iert. Mă rog să mă ierţi şi tu pe mine.
Ştiu că mă iubeşti. Şi eu te iubesc. Tata.“
Mâinile îmi tremurau când i-am întins lui Janie biletul. Ea l-a citit o data, şi încă o dată. Chipul ei chinuit s-a luminat. Pacea s-a aşternut în privirile ei. A strans hârtiile la pieptul ei.
Mulţumesc, Doamne! am şoptit eu, privind spre fereastră. Câteva stele străluceau în întuneric. Un fulg de zăpadă se lipi de fereastră şi se topi, dispărând pentru totdeauna.
Viaţa părea la fel de fragilă ca acel fulg de nea. Dar Îţi mulţumesc, Doamne, că relaţiile, deşi sunt la fel de fragile ca şi fulgii de zăpadă, pot fi reparate. Însă trebuie să ştim că nu avem timp de pierdut.
Am ieşit din încăpere şi m-am grăbit să dau un telefon. Mi-am sunat tatăl şi i-am spus: "Te iubesc."
______________________________________________________
**Preluat de pe Resurse Creştine
Comentarii