Vreau să iert
Conflictele apar la fiecare pas: pe strada, in autobus, in trafic, la lucru, acasa... peste tot. Interesant este ca principalele conflicte sau neintelegeri apar cu persoanele apropiate, cele cu care petrecem cel mai mult timp. Si tot acelea par sa se aplaneze cel mai greu.
Te-a calcat cineva pe picior in autobus, a uitat ca trebuie sa porneasca la verde soferul din fata ta, ai impresia ca esti omul invizibil cand iti vine randul la magazin... Da, toate astea pot sa-ti creeze o stare de agitatie si sa scoata la iveala parti mai putin frumoase ale caracterului tau, in functie si de starea de spirit in care te gasesti. Dar le uiti repede, mergi mai departe si dupa cateva minute, ore, in ziua urmatoare, nici nu-ti mai amintesti ca s-au intamplat.
Si, totusi... cand cineva din famile sau dintre prietenii apropiati spune sau face un lucru care ne displace, ne trateaza intr-un mod care nu ne cade bine, tandara pare sa sare mai repede, mai sus si mai periculos de departe. Apar sentimente de frustrare, dezamagire, se instaleaza amaraciunea... De ce se intampla asta? Ajungem dezamagiti pe altii, pentru ca au putut sa ne spuna/faca asa ceva, dezamagiti pe noi insine ca am putut sa raspundem... pe masura. Si, spre deosebire de necunoscutii de pe strada, uitam sa le acordam prezumtia de nevinovatie... sau poate sa-i scuzam pentru comportamentul avut, sau... sa iertam pur si simplu.
"Simplu?" Se poate sa fie chiar simplu a ierta?
Am invata un lucru intr-o tabara (pe care-l stiam dinainte, dar mai mult teoretic). Am invatat ca iertarea este o alegere. Nu tine de ceea ce simt, daca sunt dezamagita sau nu, daca mi-a gresit mult sau putin. Ceea ce conteaza este daca VREAU sa iert. Poate nu simt sa iert. Poate ma doare inca... Dar am invatat sa spun: Doamne, aleg sa iert! Am vrut sa iert. Am putut sa iert. Si ce a urmat? A urmat vindecarea propriei mele fiinte, care inainte era cuprinsa de amaraciune, de ranchiuna, de amintirea celor intamplate. Inainte m-am oprit si n-am mai vrut sa cant "Cat de bine ma simt cu alesii Domnului, poporul minunat"... Dupa, abia asteptam sa imbratisez persoana care inainte ma suparase. Am ramas eu insami uimita de ceea ce a facut Dumnezeu in inima mea. Da, in inima MEA! Pentru ca inima mea avea nevoie de transformare, pentru ca eu insami aveam nevoie de iertarea Dumnezeului meu si de vindecare.
Ma intorc la intrebarea de mai sus: de ce intram in conflict cu cei dragi noua, mai des decat cu altii? Si de ce pare mai greu a ierta si a uita? Si cand zic "a uita" nu ma refer la amnezie totala sau partiala, ci la a nu retrezi amaraciunea si frustrarea, cand gandul ne va purta la cele intamplate.
Mi-a fost dat sa realizez cateva lucruri in ultima vreme (ma gandesc ca intelegeti de ce spun ca "mi-a fost dat"). Atunci cand cunosti pe cineva si te lasi cunoscut de acea persoana, cand petreci mai mult timp cu el sau ea (fie ca e vorba de cei din familie, de prieteni sau de colegii de serviciu/scoala), apare vulnerabilitatea. Cand stai de vorba cu un oarecare, poti sa pui o masca, poti sa pozezi amabilitatea. Dar cand exista apropierea, cei de langa tine ajung sa te cunoasca si in momentele bune, si in cele mai putin bune, si in zilele senine, si in cele in care tuna si fulgera; si, desi nu este om care sa te cunoasca in totalitate (nici chiar tu insuti nu poti pretinde asta), vei fi cunoscut si in partile bune, si in cele mai putin bune ale caracterului tau. Si, desigur, acelasi lucru vor "pati" si ceilalti, vor ajunge a fi cunoscuti de tine din ce in ce mai mult. Din aceasta cauza, in momentele de suparare pot sa apara replici precum "tu intotdeauna te porti asa", chiar daca acel "intotdeauna" nu-si are locul in propozitie. Unul Singur este absolut, neschimbat si vesnic! Dar observatia de mai sus, scapata printre dinti, poate sa raneasca sufletul celui cu care stai de vorba.
Ceea ce uitam adeseori, atunci cand ni se pare ca ni s-a gresit, este ca nu ar trebui sa fim unii IMPOTRIVA celorlalti, ci unii PENTRU altii; sa nu lucram spre daramare, ci spre zidire! Si atat de des uitam indemnul lui Pavel adresat celor din Filipi, de a cauta folosul celorlalti, nu doar folosul nostru, de a ne gandi si la celalalt, nu doar la noi insine... si insusi indemnul Domnului nostru Isus Hristos, de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine.
"Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora." (Filipeni 2:3-4)
Poate parea ciudata urmatoarea afirmatie (si puteti sa ma contraziceti, daca vi se pare incorecta): eu cred ca este normal sa apara conflicte sau neintelegeri intre noi si cei apropiati noua. De ce cred asta? Tocmai din motivele pe care le-am spus mai sus: pentru ca ne cunoastem si in cele bune, si in cele rele; pentru ca atunci cand cineva iti este apropiat, inima ta altfel se deschide fata de acea persoana si apare vulnerabilitatea; si aceasta poate fi "periculoasa", pentru ca deschide si celorlalti poarta spre inima noastra. Dar as spune ca este "periculos de frumoasa", atunci cand este vorba de oameni care merita increderea si pe a caror integritate si dragoste te poti baza.
Indemnul si incurajarea mea, atat pentru mine cat si pentru tine, este sa iertam pe necunoscuti... si sa iertam din toata inima pe cei care ne sunt apropiati. Ne vom elibera pe noi insine si vom deschide astfel drumul impacarii si comuniunii, al zidirii si al lucrarii impreuna.
Iar cel mai bun exemplu Il avem de la Cel care este Dragoste si care S-a dat pe Sine Insusi, pentru ca noi sa putem fi impacati cu Creatorul.
"şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri [...] Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:12, 14-15)
Doamne, ajuta-ne!
Te-a calcat cineva pe picior in autobus, a uitat ca trebuie sa porneasca la verde soferul din fata ta, ai impresia ca esti omul invizibil cand iti vine randul la magazin... Da, toate astea pot sa-ti creeze o stare de agitatie si sa scoata la iveala parti mai putin frumoase ale caracterului tau, in functie si de starea de spirit in care te gasesti. Dar le uiti repede, mergi mai departe si dupa cateva minute, ore, in ziua urmatoare, nici nu-ti mai amintesti ca s-au intamplat.
Si, totusi... cand cineva din famile sau dintre prietenii apropiati spune sau face un lucru care ne displace, ne trateaza intr-un mod care nu ne cade bine, tandara pare sa sare mai repede, mai sus si mai periculos de departe. Apar sentimente de frustrare, dezamagire, se instaleaza amaraciunea... De ce se intampla asta? Ajungem dezamagiti pe altii, pentru ca au putut sa ne spuna/faca asa ceva, dezamagiti pe noi insine ca am putut sa raspundem... pe masura. Si, spre deosebire de necunoscutii de pe strada, uitam sa le acordam prezumtia de nevinovatie... sau poate sa-i scuzam pentru comportamentul avut, sau... sa iertam pur si simplu.
"Simplu?" Se poate sa fie chiar simplu a ierta?
Am invata un lucru intr-o tabara (pe care-l stiam dinainte, dar mai mult teoretic). Am invatat ca iertarea este o alegere. Nu tine de ceea ce simt, daca sunt dezamagita sau nu, daca mi-a gresit mult sau putin. Ceea ce conteaza este daca VREAU sa iert. Poate nu simt sa iert. Poate ma doare inca... Dar am invatat sa spun: Doamne, aleg sa iert! Am vrut sa iert. Am putut sa iert. Si ce a urmat? A urmat vindecarea propriei mele fiinte, care inainte era cuprinsa de amaraciune, de ranchiuna, de amintirea celor intamplate. Inainte m-am oprit si n-am mai vrut sa cant "Cat de bine ma simt cu alesii Domnului, poporul minunat"... Dupa, abia asteptam sa imbratisez persoana care inainte ma suparase. Am ramas eu insami uimita de ceea ce a facut Dumnezeu in inima mea. Da, in inima MEA! Pentru ca inima mea avea nevoie de transformare, pentru ca eu insami aveam nevoie de iertarea Dumnezeului meu si de vindecare.
Ma intorc la intrebarea de mai sus: de ce intram in conflict cu cei dragi noua, mai des decat cu altii? Si de ce pare mai greu a ierta si a uita? Si cand zic "a uita" nu ma refer la amnezie totala sau partiala, ci la a nu retrezi amaraciunea si frustrarea, cand gandul ne va purta la cele intamplate.
Mi-a fost dat sa realizez cateva lucruri in ultima vreme (ma gandesc ca intelegeti de ce spun ca "mi-a fost dat"). Atunci cand cunosti pe cineva si te lasi cunoscut de acea persoana, cand petreci mai mult timp cu el sau ea (fie ca e vorba de cei din familie, de prieteni sau de colegii de serviciu/scoala), apare vulnerabilitatea. Cand stai de vorba cu un oarecare, poti sa pui o masca, poti sa pozezi amabilitatea. Dar cand exista apropierea, cei de langa tine ajung sa te cunoasca si in momentele bune, si in cele mai putin bune, si in zilele senine, si in cele in care tuna si fulgera; si, desi nu este om care sa te cunoasca in totalitate (nici chiar tu insuti nu poti pretinde asta), vei fi cunoscut si in partile bune, si in cele mai putin bune ale caracterului tau. Si, desigur, acelasi lucru vor "pati" si ceilalti, vor ajunge a fi cunoscuti de tine din ce in ce mai mult. Din aceasta cauza, in momentele de suparare pot sa apara replici precum "tu intotdeauna te porti asa", chiar daca acel "intotdeauna" nu-si are locul in propozitie. Unul Singur este absolut, neschimbat si vesnic! Dar observatia de mai sus, scapata printre dinti, poate sa raneasca sufletul celui cu care stai de vorba.
Ceea ce uitam adeseori, atunci cand ni se pare ca ni s-a gresit, este ca nu ar trebui sa fim unii IMPOTRIVA celorlalti, ci unii PENTRU altii; sa nu lucram spre daramare, ci spre zidire! Si atat de des uitam indemnul lui Pavel adresat celor din Filipi, de a cauta folosul celorlalti, nu doar folosul nostru, de a ne gandi si la celalalt, nu doar la noi insine... si insusi indemnul Domnului nostru Isus Hristos, de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine.
"Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora." (Filipeni 2:3-4)
Poate parea ciudata urmatoarea afirmatie (si puteti sa ma contraziceti, daca vi se pare incorecta): eu cred ca este normal sa apara conflicte sau neintelegeri intre noi si cei apropiati noua. De ce cred asta? Tocmai din motivele pe care le-am spus mai sus: pentru ca ne cunoastem si in cele bune, si in cele rele; pentru ca atunci cand cineva iti este apropiat, inima ta altfel se deschide fata de acea persoana si apare vulnerabilitatea; si aceasta poate fi "periculoasa", pentru ca deschide si celorlalti poarta spre inima noastra. Dar as spune ca este "periculos de frumoasa", atunci cand este vorba de oameni care merita increderea si pe a caror integritate si dragoste te poti baza.
Indemnul si incurajarea mea, atat pentru mine cat si pentru tine, este sa iertam pe necunoscuti... si sa iertam din toata inima pe cei care ne sunt apropiati. Ne vom elibera pe noi insine si vom deschide astfel drumul impacarii si comuniunii, al zidirii si al lucrarii impreuna.
Iar cel mai bun exemplu Il avem de la Cel care este Dragoste si care S-a dat pe Sine Insusi, pentru ca noi sa putem fi impacati cu Creatorul.
"şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri [...] Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:12, 14-15)
Doamne, ajuta-ne!
Comentarii